Nu e nicaieri..inceput sau sfarsit..toate lucrurile se nasc si mor unele in miezul celorlalte...
si tot ce avem mai bun se intoarce contra noastra..nu mai stim daca e noapte..sau zi..
Nu mai stim daca e iubire sau ura...
Nu mai stim daca traim sau suntem morti...
Totul e doar o mantie neagra..si vascoasa..in care ne ascundem..si traim un vis al ratiuniii..
O reverie..din care invatam sa fim mutilati de sentimente..de suferinta..
sa ne simtit dezbrcati de inocenta...
Ajungem acei detinuti ai societatii ce manifesta un caracter vindicativ..un amestec..dintre vointa si incapatanare...
Ne supunem unor legi incoerente..create de niste conceptii majoritare..
Nu reusim sa ne gasim personalitatea..
Si totul e ca un simulcru intesat cu imagini ale perfectiunii..
mereu vom ramane in acea mantie..singurul refugiu..ce ni se pare elocvet..
Aparent protejati de necunoscut..cunoastem sentimentele goale..si simtim cum ceva ne fura iubirea eterna..destinul ne limiteaza la contingentul nostru..inveninat de stabilitate...
nu cunoastem carcaterul vesnic..al dragostei..ideale..si o vedem ca o sincopa..un moment de maxima tensiune..in care pierdem tot ce avem..intr-o clipa nefasta..ne trezim singuri..si marcati de trecerea timpului...

Si mantia..a disparut..